Trei weekenduri pe Traunstein.

Se spune că orice minune ține trei zile.

No în cazul meu se pare că e valabilă altă treabă. Ca să urc un munte pentru prima oară e nevoie de trei încercări. O deplasare în primul weekend pentru a stabili ruta, o deplasare în al doilea weekend pentru a urca jumătate de munte și o deplasare în al treilea weekend pentru a termina treaba.

Primul weekend.

În primul weekend (era un weekend ploios), sâmbătă am stat eu așa și am gândit cum ar fi sa urc pe Traunstein. Muntele ăsta e o stâncă mare care iese dintr-un lac (Traunsee). Are 1681 m altitudine, e foarte stâncos și de jos de la bază pare foarte abrupt pe părțile pe unde teoretic s-ar putea urca. No, cum tot ploua am dat o căutare pe Google să văd ce zice deșteptu ăsta despre muntele meu. Deșteptu mi-a spus că de unde vreau eu să urc sunt 2 rute. Una folosită în principal pentru urcare și una mai prietenoasă pentru coborâre.

A două dimineață, duminică, sar în mașină deși ploua. Destinația e malul stâng al Traunsee. Ce e Traunsee ăsta. E un lac înconjurat de munți, lac din care iese Traunstein, muntele meu de 1681 m altitudine. Malul stâng e plin de localități minuscule, plin de pensiuni, centre nautice și locuri unde poți să te scalzi. Parcări hmm so so pline toate. Deci primul meu gând a fost că, pentru a prinde un loc de parcare cât mai aproape de locul meu de start, trebuie să ajung cât mai de dimineață. Așa că planul era deja făcut.

Weekend numărul 2.

Duminică, dimineața un soare gras pe cer și o prognoză care promitea un maxim de 30 grade.

La micul dejun, afine, clasicii deja fulgi de ovăz și iaurt. În rucsac 3 banane și un bidon de apă.

Deși ajung la o oră care doar dimineață nu era, adică așa pe la un 11, găsesc loc de parcare unde doream. Asta fost o minune. Pun rucsacul în spate și încep. Trec de bariera care desparte parcarea de forestier și încep urcarea. Aveam o vaga idee cam cât ține forestierul, dar doar vagă ideea asta. Cald, lume care cobora deja, alți oameni care urcau și eu care îi dădeam în sus destul de repejor. La un moment dat în fața mea un tunel. Trec prin el, apoi altul și încă unul. Am trăit în momentul ăla un sentiment de conexiune cu muntele pe care doream să îl urc. M-am simțit cumva în inima lui.

Inedit oricum. Ies din tunel și îi dau în continuare pe forestier. Mai în glumă, mai în serios, forestierul ăsta a avut ceva vertical, vertical care m-a adus de la 450 m cât era pe marginea lacului la un 750 m în cam 3 km. Și brusc apare un indicator care zice, Mircea, aici la stânga, aici începe calvarul. Trec podețul care era la începutul potecii și dă-i. Poteca lată în unele locuri maxim de 1 m, urcă de la începutul ei extrem de serios. Pietre, bolovani, rădăcini și stânci, cu asta mă primește muntele azi. La un moment dat, cam după 10 minute de urcat, încep să număr. Un om, doi oameni, trei oameni și toți în jos, doar eu în sus. Ciudat. Urc în continuare, deși deja deasupra mea soarele a început sa dispară în niște nori destul de amenințători. Ajung la 1050 m altitudine unde era o băncuță de unde se vedea foarte frumos. Munții, lacul și da, norul mare si negru. A, da să revenim să revenim la calvar. De la 750 m altitudine de unde a început poteca, la 1050 m unde m-am așezat pe băncuță am făcut 1 km. 300 m vertical într-un km așa, de încălzire, pe o potecă îngustă înseamnă sa-ți placă ce faci. Și dintr-o dată în timp ce mâncam eu tacticos banana numărul 2 începe să toarne. Pff, mama ploilor pe capul meu. Scot precipitat foița din rucsac și într-un concert de tunete înghit, cu ceva noduri drept e, ultima bucată de banană. La vale un deliciu. Toți bolovanii și toate rădăcinile ude, praful transformat într-o mâzgă perfect te ajuta să mai aluneci parcă când era poteca maxim de îngustă. În fine, după un sprint la vale pe poteca minune am ajuns în forestier și de aici în 5 minute fix, la o cabană drăguță să mănânc o supă caldă. De aici înapoi la mașină pe ploioc fix pix, un fleac.

 

Weekend numărul 3.

Trezirea la ora 7.

Ca sa nu pierd timp am pregătit cafeaua de vineri seara, așa că sâmbătă doar am apăsat pe buton. Micul dejun format din (total atipic) omletă cu șuncă și roșii, asta pentru că nu aveam în casă lapte sau iaurt pentru fulgii de ovăz și nu musai iubesc să îi mănânc cu apă.

Rucsacul era pregătit de vineri seara și deja pus în mașină, asta pentru mai multă operativitate. Plec la 8 și la ora 9 deja eram pe malul lacului căutând loc de parcare. Fâs, primul eșec a fost faptul că am găsit loc de parcare la 4 km depărtare de unde începea forestierul meu. După cam 500 m parcurși pe jos într-o curbă ma claxonează cineva. Mă uit mirat și dintr-un Citroen vechi (ca alea din filmele cu Luis de Funes cu care mergeau călugărițele) îmi zâmbește o doamnă cam la 60 de ani. Miracol se oferă să mă ducă până la începutul forestierului. Nu ratez așa ocazie și din vorbă în vorbă aflu că mașina are 47 de ani, ca doamna deține o pensiune etc. Ajung unde vreau, mulțumesc frumos, doamna se întoarce în treaba ei. Pfff, ăsta da noroc.

De aici fac ce am făcut și cu un weekend înainte, adică la picior pe forestier, apoi intru pe potecă și … up. Up ăsta a avut 2 km. În 2 km am f[cut aproape 800 m vertical. Vertical în care la 1000 m altitudine pe aceeași băncuță am discutat cu un domn de 70 de ani care făcea drumeția împreună cu familia lui (nepoata lui era acolo și avea 7 ani). I-am urat urcare ușoară și am plecat. La un moment dat am ajuns sus după un urcuș aspru și destul de tehnic.

Sus, pe buza unei stânci, o cabană (Traunsteinhaus), loc de unde se vede impresionant tot ce e la 1000 m mai jos. Lacul, satele, și Alpii oferă un spectacol inedit. Clar sus am băgat 4 pahare mari de skiwasser, adică apă cu sirop și nu m-am săturat să privesc ce-mi oferea natura. La coborâre m-am întâlnit cu domnul de 70 de ani cu care am vorbit în pauza de la 1000m. Când am început coborârea ei atunci ajungeau sus. Mi-a zâmbit, m-a salutat și țuști în jos. Am coborât repede, poate prea repede pentru cât de tehnic era traseul, dar mă gândeam doar la supa care mă aștepta jos. La o cabană jos am mâncat, am băgat o bere și apoi i-am dat la vale pe forestier și apoi pe platul de aproape 4 km care mă despărțea de mașină. În mașină m-am schimbat, adică mi-am luat slipul pe mine, și cum lacul era la 4 metri fix, am băgat o baie. Apoi spre casă.

Cât de cald a fost, cât de greu a fost sau de câte ori m-am întrebat de ce fac asta pe asemenea căldură nu contează. Ceea ce contează e că acum când termin de scris sunt acasă la părinți în Baia Mare, dar primul lucru când ajung acasă înapoi în Austria urc iar muntele ăla și dorm sus la cabană, nu de alta dar se spune că apusurile văzute de acolo sunt mortale.

Mno.

Să umblați bine, să vedeți locuri faine și să ne vedem sănătoși prin munți.