Punct albastru.

De când mă știu urc pe Igniș.

Ignișul e unul dintre munții care se văd din curtea casei părinților mei din Baia Mare. E unul dintre munții care se văd de peste tot din oraș și până la urmă e muntele pe care l-am urcat încă din copilărie mereu. De ce e special pentru mine Ignișul? Pai dacă stau să mă gândesc bine îmi aduce aminte de copilărie, de zăpezile de altădată, de aventurile adolescenței și câte și mai câte. L-am urcat și coborât pe toate părțile. Dar după capul meu traseul cel mai frumos, deși cel mai greu, e cel marcat cu punct albastru și care începe în Groapele Chiuzbăii.

Hai să vorbim un pic despre punctul ăsta albastru. Păi ce reprezintă traseele marcate cu puncte de diverse culori? Sunt trasee care vin de pe văi și reprezintă trasee secundare. Drept e că punctul meu pornește din zona cunoscută la borcut, urcă o vale și continuă în jumătatea lui superioară (care e și cea mai grea, datorită verticalului mare) cu o potecă care șerpuiește printre copaci seculari și stânci imense care par a se rostogoli la vale. La un moment dat, după un urcuș susținut, poteca ajunge în golul alpin și de acolo pe vârful Igniș, la 1307 m. Cam asta e.

Multe amintiri mă leagă de traseul ăsta. În copilărie urcam poteca asta, cu prietenul meu Radu, în fiecare weekend. Căram în rucsac o lebeniță de 10 km și la jumătatea urcării ne opream, puneam lebenița la rece și apoi, normal, o mâncam. Cu burta plină urcam partea superioară a potecii și apoi sus mai mâncam ce aveam prin rucsac. După toate astea admiram peisajul și coboram tot pe unde am urcat. La vale alergam, lucru periculos, dar fain pentru un copil.

Altă amintire care mă leagă de poteca asta e una care are treabă cu iarna. Am vrut să urcăm (tot cu prietenul Radu) la Izvoare (despre Izvoare se poate citi în postarea Creanga pe Igniș) cu schiurile, clăparii și rucsacul în spate. Era înainte de 1990 așa că am mers pe jos din Baia Mare, am urcat până la jumătate și a venit noaptea. Am înnoptat într-o cabană care acum nu mai există. A mai rămas din ea doar fundația și pe această fundație este acum un foișor. Așa că am dormit în cabana asta, am îndurat un frig grozav cu tot focul din sobă și când am adormit, am adormit încălțat cu clăparii și toate hainele pe mine. Dacă a fost fain, da a fost. Dacă a meritat, da a meritat, fiecare emoție trăită. În rest e o poveste faină cu explicații date părinților pentru că am ajuns acasă prea repede (pentru că, din cauza zăpezii mari, nu am ajuns la Izvoare, ci înapoi acasă).

Ultima dată am urcat poteca asta acum 3 săptămâni. E o potecă puțin umblată acum, din păcate. Dacă în trecut era un traseu pe care era aglomerație maximă, acum am întâlnit doar o familie care urca. Ce să mai știu zice. Acum se urcă cu mașina (lucru dizgrațios), cu atv-ul, cu motocicleta sau cu scuterul. Se merge doar pentru a admira panorama orașului Baia Mare în general și pentru asta nu trebuie să simți plăcerea urcatului pe munte, să simți fiecare pas pus unul înaintea celuilalt, sau să simți natura. Păcat. Ziua mea a fost faină, am urcat cu doi prieteni și fiul unuia dintre ei. Am râs, am urcat încet și da, sus am stat și am mâncat ce aveam prin rucsac. Bine, eu am mâncat ce aveam eu și câte ceva de la prietenul meu Cristi ( mulțam fain de biscuiți ). Am avut o zi faină terminată de unde am plecat, adică la mașina lăsată în Groapele Chiuzbăii.

Acum treaba stă așa. Poteca, în stadiul în care e, probabil în 5 ani, hai cu îngăduință 10, are să dispară. Dacă natura ne-a dat, de data asta natura are să ne ia. Adică încet încet, pentru că e neumblată, are sa fie acaparată de natură iar. Da, s-au depus eforturi de a se reface marcajele și pentru asta tot respectul prietenilor mei de la Salvamont care au făcut lucru ăsta. Dar degeaba, daca turiști nu sunt.

Poate ar trebui să ne agităm un pic sa promovam punctul ăsta albastru, să-l facem iar cunoscut și să-l readucem în atenția celor care iubesc muntele deși e foarte aproape de oraș.

Până una alta, urcați pe punctul albastru pentru că e spectaculos. Pentru că natura ne dă, dar nu ne baga în traistă și pentru că până la urmă Ignișul nu e al meu, e al nostru și e fain.

P.S.: dacă stau să mă gândesc, poate e timpul să fac ceva pentru poteca asta la câte amintiri faine mi-a oferit.

Cami, asta e pentru tine și promit că în toamna asta, o să-ți arăt Ignișul meu.