PRIMA TURĂ CU BICICLETA.

La 12 ani cad. Cad de pe bicicletă. Fractură la mâna dreapta, 5 săptămâni de gips. Astă a fost începutul, sau parte din el. Așa că tangoul meu cu bicicleta se întinde pe mulți ani. A că să specific, bicicleta cu care mi-am rupt mâna am luat-o din banii provenți dintr-o asigurare de accident. Ce accident? Păi mi-am rupt piciorul la schi undeva pe la 10 ani. Copil cuminte și drăguț avea mama acasă.

Da să revenim în zilele noastre.

Undeva prin 2007 mi-am luat de la un magazin din Baia Mare un Hauser. Cadru de oțel, furcă fixă, pedale de palstic, un bike numai bun de umblat prin oraș, așa fără mari pretenții. Bicicleta asta a stat mai mult decât a facut km până intr-o zi când i-a venit vremea.

Aprilie 2010, bicicleta în mașină, plecat din Baia Mare. Se anunța o tura de pe acum clasică. Urcare în Izvoare/Canton Ștedea/Poiana lui Dumitru/coborâre înapoi la mașină. Eu fără nici un km serios la activ. Cele 115 kg pe care le aveam atunci doar zâmbeau la ceea ce avea să urmeze.

Urcarea spre stațiunea Izvoare e o urcare grea, cu atât mai grea pentru cineva care nu mai biciclise de foarte multă vreme. Normal nu eram singur, iar la discuția de la startul turei se promitea un ritm adecvat. Eu la vremea aia faceam sport, mergeam pe munți, schiam deci nu eram fix un sedentar.

Începe urcarea, încep primele probleme. La prima rampă mai serioasă din cauza efortului am vomat. Simplu, de la efort. Hmm, azi de câte ori îmi aduc aminte zâmbesc. Cum nu aveam suflu am continuat o bucată de drum pe lângă bike. Urc iar pe bicicletă, iar o rampă mai serioasă … mă dau jos, vomez. Nu o să vă plictisesc, ideea e că în 7 sau 8 km cât a avut urcarea aia am vomat de 3 ori și am împins mai mult decăt am stat pe bike .

Apoi cred că Dumnezeu mi-a auzit rugamințile și a urmat o portiune de coborâre până la cantonul Stedea. Fain, viteză ce mai lumea mea. Toate ca toate, dar pe când coborârea a luat sfârșit, am rămas doar cu axul de la pedale. Pedalele mele frumoase de plastic dispăruseră undeva pe drum. Trecem peste asta, nu de alta dar începe urcarea de la cantonul Ștedea spre Poiana lui Dumitru. Urcare nu foarte lungă, dar cu o pantă sustinută. Eu la cum eram, am pedalat ce am pedalat și mai mult pe langă. Toate frumoase. Frumoase până am ajuns unde se îndreptă drumul spre Poiaia lui Dumitru. Aici luna Aprilie și-a facut simțită prezența. Asa că pe drumul forestier a aparut un frumos strat de omat suficient de mare. O vreme am avut noroc cu ursul care cu ceva vreme înainte umblase pe acolo. De ce noroc? Pai pașeam pe urmele lui și nu ne afundam în zapadă. Mai nasol a fost când urma de urs a disparut. Cu bicicleta-n spate și în zapadă cam până la genunchi nu a fost deloc distractiv. La un moment dat îmi era așa de frig la picioare că nu le mai simțeam. Am mers așa undeva spre 3 km, până am ajuns la panoul cu harta din Poiana Boului. A fost o imagine inedită să văd iar drumul fără zăpadă.

De aici iar coborâre. Lungă pe un forestier care cândva fusese asfaltat. Iar viteză, eu doar pe axul pedalelor, cu furca fixă, ce mai camicaze în jos. Da ce mai conta, conta că era doar în jos.

Azi când mă gândesc la primele ture de bike zâmbesc. Imi aduc aminte de ele mai ales când îi dau la deal și dealu e lung și abrutp. În rest, bicicleta cu care am făcut prima tură serioasă o am și azi. E undeva lângă București, dar nu e singură. Stă lângă o frumusețe de bike și mă așteaptă. Și o să ne revedem curând.

Morala de azi e următoarea.

Nu contează câte kg ai. Contează că, dacă vrei să te miști, atât timp cât ai două mâini și picioare o poți face lejer.

ps: azi fară poze. În ziua respectivă am fost mult prea ocupat cu alte cele și n-am avut vreme de poze.