Creanga pe Igniș

No, să vă spun.

Cum cei din Brașov au Tâmpa și Postăvarul sau cum cei din Petroșani au Parângul și Retezatul, așa noi cei din Baia Mare avem Ignișul, Mogoșa și Gutinul (toate aceste vârfuri sunt parte a munților Gutâi). Acum, depinde unde te dai jos din pat. Adică în ce loc al orașului. Eu cand făceam ochișori și ieșeam în curte, primul lucru pe care îl vedeam cum mă uitam în sus, era clar Ignișul. E muntele pe care îl simt de cum trec de poarta Maramureșană la intrare in județ. E muntele pe care pașii m-au dus în fiecare săptămână a copilăriei și adolescenței mele.

Prima activitate făcută pe Igniș de care îmi aduc clar aminte e culesul de afine. Pentru cine nu știe, da, afinele cresc și în munții noștri. Iar dacă ai curajul să urci în golul alpin le mănânci direct de la sursă.

A doua activitate certă făcută aici e schiul. Bată-l să-l bată de schi, ca mereu o să-l vedeți prezent în scrierile mele. Și asta cu schiul a început într-un loc numit stațiunea Izvoare. A început pe vremea când făceam sport într-un cadru organizat. Aici, întreprinderea care patrona clubul de tenis unde mai dădeam și eu cu racheta în minge avea o cabană. Cabana Phoenix. Dumnezeu să o odihnească, nu de alta, da’ acum nici ruina ei nu mai există. Din păcate.

Imaginați-vă un copil de 5 ani, cu schie de lemn, cu legături de piele și bocanci la fel. La vârsta aia nu conta ce marcă sunt pentru că le uram din tot sufletul. Primul lucru pe care îl făceam era să ieșim la bătut pârtia. Când le spui asta, în zilele de acum, mulți adolescenți și copii râd de se prăpădesc și nu cred nimic din ce le spui. Țin minte că primele viraje le-am făcut sub îndrumarea domnului Horvat, aka dl Șala, un salvamontist cu pielea mereu arsă de soare. Cum anii au trecut si eu tot dădeam cu racheta în minge mergeam iarnă de iarnă in cantonament la Izvoare. Echipamentul era din ce in ce mai bun, iar tehnica mea in ale schiului părea ca se îmbunătățește de la an la an. Așa că am început ieșirile cu părinții la schi, normal și la Izvoare. Până într-o zi când dorința mea de a schia a fost mai mare decât știința și am reușit extrem de simplu să-mi rup piciorul drept. Asta a pus capăt carierei mele de schior pentru următorii 4 ani.

Și a treia activitate clară făcută pe Igniș erau ieșirile săptămânale cu Radu, prietenul meu cel mai bun în copilărie și adolescență. Imaginați-vă că plecam de acasă cu autobusul până la stația Limpedea și de acolo urcam muntele pe jos, cu rucsacul în spate. În rucsac aveam ceva haine, ceva de mancare și cel mai important lucru la vremea aia, o lebeniță de aproximativ 10 kg. Pentru cine nu știe ce e aia lebeniță, aflați de la mine că lebenița este totuna cu pepenele verde. Să continuăm. Urcam pe punct albastru, cel mai greu traseu de up/down pe Igniș. Prima chestie care se mânca, pe la jumătea urcării, era lebenița. Era un întreg ritual: se punea în apa râului unde stătea liniștită până ne mai trăgeam și noi sufletul, și după ce se răcea sănătos haleam ca disperații. Normal, după asta urma siesta care dura cam 30 de minute. In rest, cred că nu mai conta. Urcam până sus la antene și la semaforul turistic de pe vârful Igniș unde terminam de mâncat ce mai aveam la noi după care coboram agale.

Acum să facem puțină geografie, dacă tot am pomenit aici de stațiunea Izvoare si vârful Igniș.

Stațiunea Izvoare, în accepțiunea mea, are 2 etape ale existenței ei. Etapa de dinainte de revolutie și cea de după revoluție.

Până în ’89 stațiunea Izvoare (cunoscută de localnici și sub denumirea de Poiana Soarelui) era o stațiune tipică pentru vremea respectivă. Adică avea 3 hoteluri, restaurant, câteva cabane și 2 pârtii de schi de dificultate medie sau scăzută: Brazi și Poiana Soarelui. Era un loc plin de viață, vizitat nu doar de locuitorii orașului Baia Mare, ci și de turiști din alte zone. Era locul unde eram cam non-stop,  fie iarnă, fie vară. Era locul în care eu și mulți prieteni de ai mei am copilarit, fie că am avut cantonamente dese și mergeam mai mereu cu părinții (cazul meu), fie că au avut bunici care erau cabanieri aici sau ca au avut și mai au pârtie de schi acolo. Au fost anii de glorie ai acestui loc în care vara puteai să faci drumeții în ce direcție doreai și iarna se practica de la schi fond la schi alpin cam orice.

După anii 90 a început declinul stațiunii Izvoare datorită privatizării acesteia. In acest moment vechea stațiune este închisă. Stau degeaba facilități de cazare și o pârtie de schi de dificultate scăzută ( Cora ). E un loc drag mie, dar dezolant acum. E un loc în care răzbat acum inițiativele mici, dar cinstite, ale unor iubitori de natură și munte, fie că vorbim de o pârtie de schi sau de o cabană.

Și dacă am vorbit de Izvoare, clar trebuie să vorbim un pic si despre Igniș. Dar nu o să încep acum sa vă dau tot felul de descrieri, care mai de care mai științifice legate de Igniș.

Pentru mine Ignișul e un munte construit în principal din roci vulcanice, a cărui vârf masoară 1307 m altitudine. E unul din munții care veghează orașul Baia Mare, e un munte de o frumusețe răpitoare, unde stânci de zeci de tone se sprijină irațional de copaci care au poate sute de ani vechime. E un munte care are o multitudine de trasee turistice, bine intreținute, cu diverse grade de dificultate. E muntele unde se regăsește rezervația fosiliferă Chiuzbaia care este o arie protejată de interes național.

In rest, Ignișul e muntele unde mi-am tocit bașcheții copilăriei și unde am văzut la 13 ani pentru prima dată ursul mâncând liniștit zmeură. M-a învațat ce înseamnă plăcerea mersului pe munte, indiferent de condițiile meteo și indiferent de anotimp.

Pe lângă alte cele, dacă ajungeți în Maramures, vă recomand călduros să îl vizitați. Dacă vă uitați cu atenție pe traseul punct albastru, cu siguranță o să îmi vedeți urmele pe acolo.

 

Similar Posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *